Pe tarâmurile copilariei. Despre năzbâtii si munca in echipă

Miros de vată pe băţ, baloane colorate şi râsete de copii peste tot in jur. Da, exact, v-aţi prins, este 1 iunie. Copilărie, libertate şi, nu în ultimul rând, o mulţime de năzbâtii. Oricare copil, cel puţin o singură dată, trebuie să fi făcut vreo nebunie, fie singur, fie ajutaţ de complici precum fraţii, colegii de şcoală sau camarazii din grupul de joacă.

„Vă mai aduceţi aminte ce de năzbâtii făceam noi în generală?”, întrebă Daniel.

„Da, foarte clar. În special când zburam noi cu avionul nostru secret ca să chiulim de la ore...”, am răspuns eu, privind nostalgic către grupul de copii care se dezlănţuiau pe locul de joacă din parcul în care ne aflam.

„Shhhhh! Doar nu vrei să ne stricăm reputaţia de elevi conştiincioşi, nu?”, ne atrase atenţia un al treilea participant la discuţie şi tovarăş de năzbâtii, Mădălin.

„Şi totuşi, e 1 iunie..... Putem spune ca ştrengăriile sunt chiar legale,  cel putin  astăzi, doar n-o să ne aresteze nimeni, nu? Eu spun să scoatem maşina aia a timpului şi să arătăm lumii ce năzbâtii am făcut noi, poate....  cine ştie, vor fi alţii care vor face chestii muult mai curajoase după ce le vom arăta ce peripeţii am avut.” am răspuns eu cu entuziasm.

„Foarte bine, atunci. Mai tineţi minte acel avion? Tocmai ce i-am adaugat funcţia de călătorit în timp. Mi-a luat ceva vreme să o instalez (nici nu vreţi sa ştiţi ce erori si paradoxuri temporale am întâmpinat până i-am dat de capăt),, dar acum funcţionează de minune!”, spuse Mădălin, îndreptându-se către o zonă mai puţin populată a parcului.

„Aha, deci tu ai venit cu avionul!”, Am început eu, în timp ce ne îmbarcam cu toţii în aparatul de zbor ascuns într-un tufiş. „Ştii cât a durat până s-a mişcat metroul ala de Jiului? Mai bine să nu......”

N-am apucat să îmi duc fraza la căpat, că aparatul s-a cutremurat, iar după câteva zrruncinături nu prea confortabile ce-i drept, computer-ul de bord a anunţat:

 

Cândva toamna, prin 2009

„Stai, ce e asta? Cum adica, cândva toamna? Unde e  exactitatea temporală?”, întrebă Daniel tot încercând să vadă unde ne aflăm.

„Scuze, dar astea-s limitările versiunii demo, încă nu m-am decis să cumpăr versiunea completă”, răspunse Mădălin încurcat.

„Bine, bine... Să lăsam oamenii să vadă  cum a început totul”, am spus eu făcându-mă mai confortabil în unul din scaunele avionului.

Era o zi frumoasă de toamnă. Ora de dirigenţie abia începuse, iar domnul diriginte se uita pe mai multe compuneri  de ale noastre. Tot văzând chestii care mai de care mai variate prin scrierile elevilor săi, ne-a întrebat dacă nu cumva ne-am dori să ducem compunerile la următorul nivel, să scoatem o revistă a clasei în care să ne dăm frâu liber imaginaţiei, fără a mai fi constrânşi de numărul de pagini indicat la orele de limba română.

Cu toţii am fost super încântaţi de idee, mai ales că nimeni nu mai făcuse chestia asta în şcoala noastră până atunci. Ne-am tot gândit noi la un nume potrivit, doar că nu ne venea nimic în minte.

N-am avut altceva de făcut decât să ne apucăm să lucrăm la primul număr, sperând că numele ni se va revela pe parcurs într-un fel sau altul. Am scris, şi am tooot scris, câte-n lună şi în stele, si cred că şi dincolo de acestea. Absentarea de la ore pentru a călători în deşert cu avionul nostru super dotat, umilirea unui lup care voia să ne mănânce, lăsându-l corigent la matematică, infiltrarea pe tărâmuri necunoscute pentru a aduce primăvara înapoi, precum şi un peştişor de aur care a fost arestat pentru că îndeplinea prea  multe dorinţe oamenilor, erau doar câteva dintre articolele ce compuneau minunata noastra mini revistă.

Cum aproape niciun lucru pe care îl făceam noi în articolele alea nu prea se încadra în categoria de chestii cuminţi, numele a răsărit aşa, parcă de nicăieri, deşi el se regăsea peste tot în articolele noastre, inundând efectiv paginile. Am numit  mica noastră revistă NĂZBÂTIA.

Colaborarea dintre noi toţi pentru a realiza această publicaţie a oferit acel strop de magie şi acea conecsiune pe care şi astăzi le resimt. Schimbam idei unii cu alţii, ne citeam lucrările unul altuia, şi veneam fiecare cu sugestii acolo unde consideram că este cazul. Da, clar, năzbâtiile ne-au învăţat să fim mai serioşi si mai... responsabili.

Tot în acea perioadă, am învăţat la modul serios ce este acela un deadline. Mai ales de când revista noastră a început să fie citită de către cei de la alte clase, ne străduiam să livrăm câte un număr la intervale fixe de timp, pentru a nu îi dezamăgi, mai ales că eram întrebaţi fie de către profesori, fie de către colegii de  şcoală, „cand mai chiulim de la ore cu avionul ala”.

Evident că nu am izbutit să facem chestia asta de fiecare dată, dar atunci când reuşeam să scoatem un număr, cel puţin pentru clasa noastră era zi de sărbătoare.

 

NĂZBÂTIA despre care a ştiut întreaga şcoală

„Cred că ar fi cazul să schimbăm puţin coordonatele temporale, pune şi tu acolo luna mai 2009, poate merge cu toate limitările lor din demo”, spuse Daniel aruncând o privire pe manualul de instrucţiuni al soft-ului temporal. „Aici scrie că avem dreptul la trei călătorii preferenţiale, deci ar trebui să funcţioneze. În final, trebuie apăsat butonul Plonjare in Timp”".

"Nu prea îmi plaaa.....", am încercat eu în a avea o tentativă de a formula o idee coerentă, dar se pare că nu mi-a ieşit deloc. Butonul ăla numit Plonjare, chiar asta făcea. Prin orice crăpătură a universului ar fi ales maşina respectivă să o ia, cred că era una cu multe probleme. N-am mai simţit o senzaţie de vertij de o asemenea anvergură, nici în peripeţiile noastre secrete cu avionul, că tot veni vorba.

Suntem undeva pe la sfârşit de mai, vara începând să îşi facă simţită prezenţa din ce în ce mai mult. Astăzi este o zi pe care o aşteptam cu toţii cu atât de multă nerăbdare de ceva timp. Este ziua când năzbâtia pe care noi, elevii clasei a VI-a A am  făcut-o, avea să fie cunoscută de către întreaga şcoală.....

În momentul în care am primit revistele, am format cete, cete (ca la colindat), şi am început să mergem din clasă în clasă, răspândind la fiecare din acestea câte un exemplar.

Era un sentiment super fain să colinzi toată şcoala cu ai tăi colegi, să înmânezi exemplarul profesoarei sau şefului acelei clase, şi să observi reacţiile de încântare şi nerăbdare în momentul când revista începea să fie răsfoită din scoarţă în scoarţă, însoţită de comentarii de tot felul. Îmi amintesc că imediat după lansarea unui număr, la inceputul orelor erau anumiţi profesori care chiar doreau să comenteze anumite scene din compunerile noastre, oferindu-ne totodată sugestii pe marginea acestora, şi încurajări să o ţinem tot aşa în continuare.

Am continuat această tradiţie până am terminat gimnaziul, căci dupa aceea viaţa de licean nu prea a mai lăsat loc de atât de multe năzbâtii. Dar până atunci am râs, am colaborat şi am împărţit, atât cât am putut, buna dispoziţie celor care ne citeau.

Cu toate astea, cine ştie care viteaz va înfăptui năzbâtii mai mari ca noi? Limita este doar imaginaţia voastră! Aaa, şi să nu uităm de micul strop de curaj care vă trebuie pentru a folosi super avionul ca să chiuliţi de la ore...

 

O eroare de soft matematică

„Buun, cam asta a fost. Cred că ar fi cazul să facem cale întoarsă înainte să se strice ceva, sau mai rău, înainte s-o facem noi”, am spus eu privind îngrijorat către nivelul bateriei care era în scădere.

„Sigur, se rezolva. În câteva momente vom fi înapoi în 2021, în minunatul nostru parculeţ”, spuse Mădălin tastând grăbit pe consolă.

Surprinzător, n-am simţit niciun şoc, nicio senzaţie de plonjare, nimic. Pe ecran a apărut cu majuscule şi cu litere de tipar cuvântul TEST. Deodată simţim cum spaţiul din jurul nostru devine mai clar, din ce în ce mai clar, iar o voce din faţa noastră spune:

„Buna ziua! Astăzi vom da test predictiv la matematica. Va rog să vă pregătiţi.....”

„Stai, ce naiba cautăm noi aici?” Am spus eu încercând să mă ascunt sub o bancă.

„Nu ştiu, cred că este ceva defecţiune din fabrică. Mai bine ca n-am dat banii pe chestia asta.” spuse Madalin tastând cu înfrigurare.

„Măi, parcă v-am spus să nu mai vorbiţi! Mădălin, ia spune tu care este teorema lui Pitagora? Parcă ai mai crescut de ieri... Câţi mititei ai mâncat la cină”? spuse domnul diriginte încercând să îşi dea seama ce se petrece.

„Repede, să luăm avionul şi să ne avântăm pe fereastră, e singura cale de a scăpa. O să dau eu un Reset chestiei ăsteia.”” începu Daniel. „De fapt, stai, că am o altă idee. Peştisorule de aur, du-ne înapoi în 2021! Cu siguranţă nu vei fi arestat din nou dacă ne ajuţi pe noi, plus că toată lumea e ocupată acum cu respectarea distanţei sociale....”

Nici nu termină bine Daniel de zis aceste lucruri, că lucrurile începură să se întunece în jurul nostru, după care o lumină puternică ne inundă câmpul vizual. Eram din nou în parc.

Copiii se jucau nestingheriţi în jur, în depărtare un domn manevra necontenit maşina de făcut vată pe băt, iar noi eram fericiţi că nu stricasem nimic cu mica noastră incursiune temporala.

„Copii, v-am spus să nu mai faceţi năzbâtii, altfel mergem acasă!” spuse o bunică puţin supărată către nepoţii care se fugăreau fericiţi pe tobogane.

„Lăsaţi copiii cu năzbâtiile lor, pe noi  ne-au învăţat lucruri atât de valoroase când eram de aceeaşi vârstă cu ei.” Am spus eu zâmbind.

„Aşa este. Mă duc să le spun unde pot găsi peştişorul de aur şi omul de zăpadă vorbitor. Nu le zic nimic de avion, parcă sunt totuşi prea mici să-l piloteze, să mai treacă un an sau doi şi vor fi pregătiţi.” Spuse Daniel îndreptându-se către copii.

„Corect, îşi vor da ei seamă în momentul în care se vor sătura de teme. Să vezi atunci aventuri de tot felul....”

Aşadar, faceţi năzbâtii, îndrăzniţi să visaţi, găsiţi momente de bucurie în orice puteţi. Copilăria trebuie să continue mai ales atunci când aceasta se termină.

x