marți, 7 septembrie 2021

Shadow and Bone, sau când cartea întâlneşte serialul

A trecut ceva vreme de când nu am mai recenzat vreo carte sau un serial. Nu e ca şi cum aş duce lipsa de material (în special în ceea ce priveşte cărţile), dar pur şi simplu nu am simţit nevoia să vorbesc despre ele. Dar cum în această lume apar tot felul de surprize, iată că astăzi nu o să vorbim despre o carte sau un serial. Nu, astăzi vom discuta despre ambele lucruri care sunt totuşi, unul şi acelaşi. Nu v-aţi prins? Vine acum şi explicaţia, fiţi pe fază.

 

Acum vreo şase ani si câteva luni, mai exact pe la început de 2015, descopeream Regatul Umbrelor, primul volum din „Trilogia Grisha”, de Leigh Bardugo. Lumea creată, personajele şi acţiunea m-au prins încă de la primele pagini, astfel încât nu cred că mai trebuie să menţionez faptul că am devorat şi următoarele două volume, imediat ce am făcut rost de ele. A fost una dintre puţinele serii în care deşi universul şi personajele sunt chestii fictive, care ţin de domeniul fantasticului, am avut impresia că tot ce am lecturat, de la acţiune, personaje şi decoruri chiar au existat undeva, cândva.

La ceva timp după ce am încheiat de lecturat aceste cărţi, a apărut si  duologia „Banda celor şase ciori”, o continuare la această serie, situată în acelaşi univers, dar cu personaje şi locaţii cu totul noi. Din nu ştiu care motiv obscur, nu am acordat aşa mare atenţie acestei continuări, până în momentul în care Netflix a lansat serialul „Shadow and Bone”, serial care urmăreşte acţiunea din „Trilogia Grisha”, dar aduce şi elemente din cea de a doua serie, îmbinându-ne într-un mod interesant.. Acela a fost momentul în care curiozitatea mea a facut „click”, şi m-am apucat în a lectura cărţile rămase, astfel încât să nu îmi iau vreun spoil în serial. N-am regretat deloc alegerea făcută, ba chiar mi-au fost întrecute toate aşteptările.

 

Cartea si serialul, îmbinare armonioasă şi acel ceva în plus

 

Trebuie să menţionez încă de la bun început că eu nu sunt un fan al serialelor făcute după cărţi. Fie acţiunea deviază de la firul narativ al cărţii (uneori aceasta nici nu mai are vreo legătură cu cartea), lipsesc sau sunt adaugate personaje care n-au ce căuta acolo, sau pur şi simplu imaginea regizorului nu corespunde absolut deloc cu imaginea pe care eu mi-am facut-o despre lumea creată de autor.

Ei bine, în cazul „Shadow and Bone” n-a fost cazul de vreo nemulţumire din cele enumerate în rândurile de mai sus.

 

Firul narativ este în ton cu cel din carte, doar ca apariţia protagoniştilor din cea de a două serie reuşeşte să îmbogăţească foarte mult povestea, aducând sare şi piper acţiunii. Iniţial mă gândeam că plasarea unor personaje care apar muult mai târziu după evenimentele din trilogie ar putea să dea peste cap povestea, dar nu este deloc cazul aici. Producătorii serialului, printre care se numără şi autoarea, au reuşit să încadreze personajele în povestea actuală, nestricând bucuria lecturării duologiei. Cu toate acestea, dacă nu aţi citit încă cea de a doua serie sau niciuna dintre ele, este posibil să vi se strice puţin bucuria lecturii dacă aveţi de gând să vă apucaţi de una din serii în viitorul apropiat. Cumva, prin introducerea acestor protagonişti, producătorii ne oferă, în special nouă, celor care am citit deja seriile, o aventură în plus şi perspective noi asupra acţiunii.

 

Mi-a plăcut foarte mult şi modul în care au fost redate personajele, Alina cu nesiguranţa ei de la început şi tot progresul care a urmat după,, Mal cu dovezile lui de curaj, Kaz care avea tot timpul o soluţie de rezervă pentru orice, sau Inej cu voinţa ei extraordinară, în ciuda trecutului extrem de traumatizant. Cu totii au personalităţile foarte bine conturate, si nu în ultimul rând, rămân  atât de fideli cărţii, încât am reuşit să retrăiesc anumite momente peste care am dat şi în carte, la un nivel la fel de intens.

 

S-a umblat puţin la originile Alinei, personajul principal, aici ea fiind pe jumatate Shuhana, dar nu pot spune că ăsta este un mare impediment, deşi mie personal mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi avut aceleaşi origini ca în carte. Nu am absolut nicio problema cu această schimbare, dar parcă ceva e puţin nelalocul lui, cel puţin în primul episod, după care te obişnuieşti, nici nu se mai menţionează acest lucru de prea multe ori pe parcursul serialului.

 

Muzica, sunetul, recuzita, împreună cu toate  celelalte elemente descrise mai sus reusesc să te transpună de-a dreptul in universul creat de Leigh Bardugo.

 

Concluzie

 

Serialul este unul dintre puţinele văzute de mine care respectă direcţia cărţii, atât din punct de vedere narativ cât şi din punct de vedere al construirii personajelor, cât şi prin redarea cât mai detaliată a universului creat.

Recomand insistent să citiţi ambele serii înainte de a vedea serialul, deoarece vă puteţi lua spoil-uri destul de mari dacă nu aţi citit absolut niciuna din cărţi şi plănuiţi să faceţi acest lucru pe viitor. Şi nu recomand cărţile doar ca o pregătire pentru serial. Recomand cărţile oricărei persoane căreia îi plac personajele bine detaliate, lumi bine construite, şi o acţiune cu un caracter puţin mai diferit faţă de fantasy-ul cu care poate sunteţi obişnuiţi.

Voi ce părere aveţi, aţi văzut serialul? Cum vi s-a părut? În cazul în care aţi citit carţile, ce credeţi despre adaptarea celor de la netflix?

marți, 1 iunie 2021

Pe tarâmurile copilariei. Despre năzbâtii si munca in echipă



Miros de vată pe băţ, baloane colorate şi râsete de copii peste tot in jur. Da, exact, v-aţi prins, este 1 iunie. Copilărie, libertate şi, nu în ultimul rând, o mulţime de năzbâtii. Oricare copil, cel puţin o singură dată, trebuie să fi făcut vreo nebunie, fie singur, fie ajutaţ de complici precum fraţii, colegii de şcoală sau camarazii din grupul de joacă.

„Vă mai aduceţi aminte ce de năzbâtii făceam noi în generală?”, întrebă Daniel.

„Da, foarte clar. În special când zburam noi cu avionul nostru secret ca să chiulim de la ore...”, am răspuns eu, privind nostalgic către grupul de copii care se dezlănţuiau pe locul de joacă din parcul în care ne aflam.

„Shhhhh! Doar nu vrei să ne stricăm reputaţia de elevi conştiincioşi, nu?”, ne atrase atenţia un al treilea participant la discuţie şi tovarăş de năzbâtii, Mădălin.

„Şi totuşi, e 1 iunie..... Putem spune ca ştrengăriile sunt chiar legale,  cel putin  astăzi, doar n-o să ne aresteze nimeni, nu? Eu spun să scoatem maşina aia a timpului şi să arătăm lumii ce năzbâtii am făcut noi, poate....  cine ştie, vor fi alţii care vor face chestii muult mai curajoase după ce le vom arăta ce peripeţii am avut.” am răspuns eu cu entuziasm.

„Foarte bine, atunci. Mai tineţi minte acel avion? Tocmai ce i-am adaugat funcţia de călătorit în timp. Mi-a luat ceva vreme să o instalez (nici nu vreţi sa ştiţi ce erori si paradoxuri temporale am întâmpinat până i-am dat de capăt),, dar acum funcţionează de minune!”, spuse Mădălin, îndreptându-se către o zonă mai puţin populată a parcului.

„Aha, deci tu ai venit cu avionul!”, Am început eu, în timp ce ne îmbarcam cu toţii în aparatul de zbor ascuns într-un tufiş. „Ştii cât a durat până s-a mişcat metroul ala de Jiului? Mai bine să nu......”

N-am apucat să îmi duc fraza la căpat, că aparatul s-a cutremurat, iar după câteva zrruncinături nu prea confortabile ce-i drept, computer-ul de bord a anunţat:

 

Cândva toamna, prin 2009

„Stai, ce e asta? Cum adica, cândva toamna? Unde e  exactitatea temporală?”, întrebă Daniel tot încercând să vadă unde ne aflăm.

„Scuze, dar astea-s limitările versiunii demo, încă nu m-am decis să cumpăr versiunea completă”, răspunse Mădălin încurcat.

„Bine, bine... Să lăsam oamenii să vadă  cum a început totul”, am spus eu făcându-mă mai confortabil în unul din scaunele avionului.

Era o zi frumoasă de toamnă. Ora de dirigenţie abia începuse, iar domnul diriginte se uita pe mai multe compuneri  de ale noastre. Tot văzând chestii care mai de care mai variate prin scrierile elevilor săi, ne-a întrebat dacă nu cumva ne-am dori să ducem compunerile la următorul nivel, să scoatem o revistă a clasei în care să ne dăm frâu liber imaginaţiei, fără a mai fi constrânşi de numărul de pagini indicat la orele de limba română.

Cu toţii am fost super încântaţi de idee, mai ales că nimeni nu mai făcuse chestia asta în şcoala noastră până atunci. Ne-am tot gândit noi la un nume potrivit, doar că nu ne venea nimic în minte.

N-am avut altceva de făcut decât să ne apucăm să lucrăm la primul număr, sperând că numele ni se va revela pe parcurs într-un fel sau altul. Am scris, şi am tooot scris, câte-n lună şi în stele, si cred că şi dincolo de acestea. Absentarea de la ore pentru a călători în deşert cu avionul nostru super dotat, umilirea unui lup care voia să ne mănânce, lăsându-l corigent la matematică, infiltrarea pe tărâmuri necunoscute pentru a aduce primăvara înapoi, precum şi un peştişor de aur care a fost arestat pentru că îndeplinea prea  multe dorinţe oamenilor, erau doar câteva dintre articolele ce compuneau minunata noastra mini revistă.

Cum aproape niciun lucru pe care îl făceam noi în articolele alea nu prea se încadra în categoria de chestii cuminţi, numele a răsărit aşa, parcă de nicăieri, deşi el se regăsea peste tot în articolele noastre, inundând efectiv paginile. Am numit  mica noastră revistă NĂZBÂTIA.

Colaborarea dintre noi toţi pentru a realiza această publicaţie a oferit acel strop de magie şi acea conecsiune pe care şi astăzi le resimt. Schimbam idei unii cu alţii, ne citeam lucrările unul altuia, şi veneam fiecare cu sugestii acolo unde consideram că este cazul. Da, clar, năzbâtiile ne-au învăţat să fim mai serioşi si mai... responsabili.

Tot în acea perioadă, am învăţat la modul serios ce este acela un deadline. Mai ales de când revista noastră a început să fie citită de către cei de la alte clase, ne străduiam să livrăm câte un număr la intervale fixe de timp, pentru a nu îi dezamăgi, mai ales că eram întrebaţi fie de către profesori, fie de către colegii de  şcoală, „cand mai chiulim de la ore cu avionul ala”.

Evident că nu am izbutit să facem chestia asta de fiecare dată, dar atunci când reuşeam să scoatem un număr, cel puţin pentru clasa noastră era zi de sărbătoare.

 

NĂZBÂTIA despre care a ştiut întreaga şcoală

„Cred că ar fi cazul să schimbăm puţin coordonatele temporale, pune şi tu acolo luna mai 2009, poate merge cu toate limitările lor din demo”, spuse Daniel aruncând o privire pe manualul de instrucţiuni al soft-ului temporal. „Aici scrie că avem dreptul la trei călătorii preferenţiale, deci ar trebui să funcţioneze. În final, trebuie apăsat butonul Plonjare in Timp”".

"Nu prea îmi plaaa.....", am încercat eu în a avea o tentativă de a formula o idee coerentă, dar se pare că nu mi-a ieşit deloc. Butonul ăla numit Plonjare, chiar asta făcea. Prin orice crăpătură a universului ar fi ales maşina respectivă să o ia, cred că era una cu multe probleme. N-am mai simţit o senzaţie de vertij de o asemenea anvergură, nici în peripeţiile noastre secrete cu avionul, că tot veni vorba.

Suntem undeva pe la sfârşit de mai, vara începând să îşi facă simţită prezenţa din ce în ce mai mult. Astăzi este o zi pe care o aşteptam cu toţii cu atât de multă nerăbdare de ceva timp. Este ziua când năzbâtia pe care noi, elevii clasei a VI-a A am  făcut-o, avea să fie cunoscută de către întreaga şcoală.....

În momentul în care am primit revistele, am format cete, cete (ca la colindat), şi am început să mergem din clasă în clasă, răspândind la fiecare din acestea câte un exemplar.

Era un sentiment super fain să colinzi toată şcoala cu ai tăi colegi, să înmânezi exemplarul profesoarei sau şefului acelei clase, şi să observi reacţiile de încântare şi nerăbdare în momentul când revista începea să fie răsfoită din scoarţă în scoarţă, însoţită de comentarii de tot felul. Îmi amintesc că imediat după lansarea unui număr, la inceputul orelor erau anumiţi profesori care chiar doreau să comenteze anumite scene din compunerile noastre, oferindu-ne totodată sugestii pe marginea acestora, şi încurajări să o ţinem tot aşa în continuare.

Am continuat această tradiţie până am terminat gimnaziul, căci dupa aceea viaţa de licean nu prea a mai lăsat loc de atât de multe năzbâtii. Dar până atunci am râs, am colaborat şi am împărţit, atât cât am putut, buna dispoziţie celor care ne citeau.

Cu toate astea, cine ştie care viteaz va înfăptui năzbâtii mai mari ca noi? Limita este doar imaginaţia voastră! Aaa, şi să nu uităm de micul strop de curaj care vă trebuie pentru a folosi super avionul ca să chiuliţi de la ore...

 

O eroare de soft matematică

„Buun, cam asta a fost. Cred că ar fi cazul să facem cale întoarsă înainte să se strice ceva, sau mai rău, înainte s-o facem noi”, am spus eu privind îngrijorat către nivelul bateriei care era în scădere.

„Sigur, se rezolva. În câteva momente vom fi înapoi în 2021, în minunatul nostru parculeţ”, spuse Mădălin tastând grăbit pe consolă.

Surprinzător, n-am simţit niciun şoc, nicio senzaţie de plonjare, nimic. Pe ecran a apărut cu majuscule şi cu litere de tipar cuvântul TEST. Deodată simţim cum spaţiul din jurul nostru devine mai clar, din ce în ce mai clar, iar o voce din faţa noastră spune:

„Buna ziua! Astăzi vom da test predictiv la matematica. Va rog să vă pregătiţi.....”

„Stai, ce naiba cautăm noi aici?” Am spus eu încercând să mă ascunt sub o bancă.

„Nu ştiu, cred că este ceva defecţiune din fabrică. Mai bine ca n-am dat banii pe chestia asta.” spuse Madalin tastând cu înfrigurare.

„Măi, parcă v-am spus să nu mai vorbiţi! Mădălin, ia spune tu care este teorema lui Pitagora? Parcă ai mai crescut de ieri... Câţi mititei ai mâncat la cină”? spuse domnul diriginte încercând să îşi dea seama ce se petrece.

„Repede, să luăm avionul şi să ne avântăm pe fereastră, e singura cale de a scăpa. O să dau eu un Reset chestiei ăsteia.”” începu Daniel. „De fapt, stai, că am o altă idee. Peştisorule de aur, du-ne înapoi în 2021! Cu siguranţă nu vei fi arestat din nou dacă ne ajuţi pe noi, plus că toată lumea e ocupată acum cu respectarea distanţei sociale....”

Nici nu termină bine Daniel de zis aceste lucruri, că lucrurile începură să se întunece în jurul nostru, după care o lumină puternică ne inundă câmpul vizual. Eram din nou în parc.

Copiii se jucau nestingheriţi în jur, în depărtare un domn manevra necontenit maşina de făcut vată pe băt, iar noi eram fericiţi că nu stricasem nimic cu mica noastră incursiune temporala.

„Copii, v-am spus să nu mai faceţi năzbâtii, altfel mergem acasă!” spuse o bunică puţin supărată către nepoţii care se fugăreau fericiţi pe tobogane.

„Lăsaţi copiii cu năzbâtiile lor, pe noi  ne-au învăţat lucruri atât de valoroase când eram de aceeaşi vârstă cu ei.” Am spus eu zâmbind.

„Aşa este. Mă duc să le spun unde pot găsi peştişorul de aur şi omul de zăpadă vorbitor. Nu le zic nimic de avion, parcă sunt totuşi prea mici să-l piloteze, să mai treacă un an sau doi şi vor fi pregătiţi.” Spuse Daniel îndreptându-se către copii.

„Corect, îşi vor da ei seamă în momentul în care se vor sătura de teme. Să vezi atunci aventuri de tot felul....”

Aşadar, faceţi năzbâtii, îndrăzniţi să visaţi, găsiţi momente de bucurie în orice puteţi. Copilăria trebuie să continue mai ales atunci când aceasta se termină.

x

miercuri, 6 ianuarie 2021

Reportaj: Poveste despre dou[ă Gaudeamus-uri



Lectura a fost şi va rămâne mereu acel mijloc minunat prin care putem calatori pretutideni, de la preistorie până în lumile asaltate de tehnologie, din banalul nostru oraş până în cele mai exotice locuri. Pentru aceste persoane care sunt dormice să îşi ia aproape zilnic câte un bilet în interiorul sau chiar în afara galaxiei noastre, s-au înfiinţat târgurile de carte. Acolo este locul unde aceşti exploratori se întâlnesc, schimbă idei, bânează alte lumi pe care să le parcurgă sau chiar poartă discuţii cu unii dintre făuritorii acelor universuri. Fie ca vorbim despre Bookfest, Gaudeamus sau alte evenimente mai micuţe, toate acestea aveau acelaşi scop: acela de a îi aduna pe pasionaţii de lectură sub acelaşi acoperis.

O dată cu începutul anului 2020, lucrurile au început să se schimbe. Din cauza mutării majorităţii activităţilor sociale si profesionale în mediul online, nici experienţa târgurilor de carte n-a mai fost la fel.

 

Să ne bucurăm împreună!

Nerăbdare, dar în special bucurie. Cam astea sunt cele două sentimente care ma încearcă de fiecare dată când ies pe uşa casei, îndreptându-mă către locaţia unde se ţine an de an cate o ediţie Gaudeamus. Ajuns la destinaţie, cu un rucsac foarte uşor în spate, îmi ordon propriei conştiinţe să nu sară pragul de două carţi achiziţionate.

Frigul de noiembrie se face simţit, parcă stă să şi plouă. Mă îndrept încet încet către intrarea în pavilionul central unde are loc evenimentul. Deschid uşa, iar un val placut de căldura mă învăluie. În momentul în care uşa se închide în spatele meu, sunt asaltat de zumzet de voci de pretutindeni, însoţit de inconfundabilul miros de cerneală pe care doar cărţile noi îl pot avea. Undeva, în depărtare se aude un mic bufnet. Câteva cărţi s-au rostogolit de pe raft, prea mulţi cititori entuziaşti s-au înghesuit pe acelaşi metru pătrat pentru a se uita la nişte noutaţi editoriale. Toată lumea pare fericită şi împacată cu sine. Îmi asez mai bine rucsacul şi îmi incep peregrinările printre standuri.

 

Gaudeamus, sau nu prea...

Este luna noiembrie. Anul este aproape pe sfârşite, şi în sinea mea, sper că şi pandemia să poată dispărea o dată cu anul calendaristic.

În timp ce răsfoiesc newsfeed-ul de la Facebook, îmi apare undeva in josul paginii un eveniment distribuit de către pagina organizatorilor de la Gaudeamus. Îl deschid nerăbdător şi observ că anul acesta evenimentul va avea loc online. Îmi fac tot felul de scenarii, care mai de care mai fantastice despre cum ar putea să arate această versiune a târgului. Decid să intru puţin pentru a vedea puţin despre ce este vorba, şi pentru a îmi confirma sau infirma imaginea pe care mi-am facut-o deja.

Accesez site-ul. Acesta pare să se încarce destul de încet. Încep să dau scrol pe site, căutând ceva care să arate puţin mai diferit faţă de obişnuitele librării online. Din păcate, lucrurile arată exact ca pe orice magazin de cărţi online. Mă aşteptam ca la fiecare editură în parte să poţi sta de vorba cu reprezentanţii aceşteia, printr-o fereastră de chat sau orice altă metoda pe care tehnologia o oferă. Din păcate, site-ul rămâne la fel de rece şi impaiibil, tot ce pot vedea sunt doar reducerile. Nimeni care să te îmbie să cumperi vreo noutate, nimeni care să îţi poată face recomandări. Cu siguranţă asta este una dintre situaţiile în care chiar îţi poţi păstra numărul de carţi achiziţionate la minim, decizia neffiindu-ţi influenţată de alţi factori.

Sperând că totuşi nu sunt singurul căruia îi lipsecc aceste interacţiuni faţă în faţă, Atât cu oamenii dar şi cu carţile, decid să iau legătura cu câtiva cititori.

La scurt timp după ce adresez câteva întrebări pe grupurile de profil, răspunsurile încărcate de nostalgie nu întârzie să apară. Laura este una dintre nostalgice, aceste târguri având tot timpul loc înaintea unei zile semnificative din viaţa ei.

"Pentru mine în zilele în care erau târgurile faţa în faţa nu mai aveam nevoie de altceva. Şi cum aveam norocul să fie înainte de ziua mea, mă plimbam şi mă uitam peste tot. Şi nu plecam fara vreo 4-5 cărţi. Scapam repede de bani.

Îmi lipseşte interacţiunea cu cei de la standurile editurilor, schimbul de păreri, îndrumarea daca era nevoie, faptul că puteam să iau cartea în mâna, să o simt şi să o răsfoiesc."

 

După o carte.... parca ar mai merge încă două...

Cititorii merg în toate părţile ca într-un furnicar, iar printre aceştia mă număr şi eu. Cine spune că nu suntem cu toţii nişte furnici gata oricând să devoreze toate cărţile din jur? O viaţă să ai si tot n-ai putea să cuprinzi tot ce este expus aici.

Nerăbdător să aflu dacă anumite cărţi de suflet au reuşit să vadă lumina tiparului, mă îndrept încet către standul editurii Corint. Ajuns aici, încep să mă uit în jur şi constat că într-adevar, una din cărţile mult dorite au apărut în sfârşit. Evident că mă decid pe loc să o cumpăr. O domnişoară se apropie de undeva din spatele standului, întrebându-mă dacă mă poate ajuta cu ceva. Îi povestesc despre cartea pe care doresc să o achiziţionez, după care îmi spune:

„Ştii, chiar luna aceasta a mai apărut o carte la noi... O lume distopică, schimbări climatice, , supravieţuire... Suna bine? Să ştii că este foarte bună, am ajutat la redactarea ei şi îţi spun asta din experienţa propriei lecturări.”

Bine înţeles că după această recomandare decid să o cumpăr şi pe aceasta. Într-un colţ, o carte pe care mi-o doream de multă vreme îmi face cu ochiul. Dacă tot sunt aici, de ce n-as lua-o si pe ea cu mine? Achiziţionez  cărţile, mai povestesc puţin cu reprezentanta editurii, după care decid să mă îndrept către următoarea ţintă. Îmi promisesem că voi achiziţiona doar o singură carte de la această editura, dar ştiţi cum se spune.... Trei este si va fi intotdeauna o cifra magica.

 

Când online-ul ne separă şi mai mult...

Rămas cu un gust puţin amar de modul în care este organizat site-ul şi intregul eveniment, mă uit puţin peste programul evenimentului, în speranţa că voi găsi vreun autor care să îşi lanseze cartea pe durata târgului, sau măcar să vorbească puţin despre opera sa, pentru a aduce puţin din ambianţa vechiului Gaudeamus.

Din pură curiozitate, deschid un astfel de eveniment. Comunicarea pare sa fie mai mult unilaterală, semănând foarte mult cu un monolog decât cu o lansare de carte obişnuită în care puteai simţi acea energie degajată de către public. Poate ca dacă întâlnirea ar fi avut loc pe Google Meet sau pe Zoom, lucrurile ar fi fost mai dinamice, mai aproape de experienţa unei lansări faţă în faţă. După vreo zece minute în care nu aud nimic altceva decât vocea autorului cu pricina, decid să închid live-ul. Până la urmă, acest video rămâne salvat undeva, iar fără entuziasmul exercitat de către public, nu pot spune că am mare lucru de pierdut. În timp ce închid live-ul respectiv, îmi aduc aminte de ultimul discurs fizic marca Gaudeamus la care am luat parte anul trecut.

 

O deschidere pe cinste si un scaun cu trei picioare


    
    

Mă aflu în partea din faţă a pavilionului central. În curând se va da sstartul celei de a douazeci şi şasea ediţii a târgului, avându-i în deschidere pe poetul Mircea Dinescu si pe Ion Caramitru.

Peste tot în jur, echipa de la Radio România aleargă în toate părţile, montând camere, testând microfoane sau pregătindu-şi reportofoanele. Publicul, care începe să fie din ce în ce mai numeros, începe să se adune din ce în ce mai mult în această parte a pavilionului.

După vreo zece minute de aşteptare, un reprezentant al Radio România ne urează bun venit, după care maestrul Mircea Dinescu ia cuvântul. În jur se aşterne liniştea, în timp ce poetul ne povesteşte cu umor despre noile bomboane pe bază de alcool pe care le-a pregătit pentru cei ce vor participa la lansarea noii sale cărţi de poezii.

După ce ne stimulează papilele gustative, Dinescu ne aduce în atenţie conţinutul cărţii sale de poezii.

Când discursul este gata, mă îndrept către el să îl salut. Discutăm puţin despre lectură, sunt întrebat dacă sunt pasionat de acest lucru, întrebare la care răspund afirmativ, completând cu explicaţii despre genurile de lectură pe care le prefer eu în general. Conversaţia decurge absolut normal, poetul nelăsând câtuşi de puţin impresia că eşti un simplu număr din acea imensă mulţime de oameni. Observ că lumea începe să se adune destul de mult în spatele meu, aşa că îi mulţumesc frumos pentru timpul acordat, apoi hotărăsc să mă îndrept către zona standurilor cu cărţi.

 

O fărâmă de nostalgie

Mai navighez puţin prin târgul virtual, gândindu-mă că dacă tot am intrat, trebuie să pot găsi ceva care să îmi fie pe plac. Cu toate acestea, gândul la ediţiile trecute şi comparaţia cu cea din prezent fac procesul de decizie parcă şi mai dificil.

În timp ce încerc să mă decid ce să fac, mai primesc un răspuns nostalgic de la o persoană. Alexandra era şi este o persoană împătimită a târgurilor de carte, bucurându-se din plin de toate bucuriile mari şi mici pe care acestea le oferă.

"Târgurile de carte reprezentau o sărbătoare pentru mine, aproape pe aceeaşi treaptă cu Crăciunul! Atunci când eram mică eram în extaz, nu ştiam încotro să mă mai uit, cum să explorez mai mult, cum să mă hotărăsc asupra căror poveşti aş vrea să experimentez...

 Îmi amintesc cât de bucuroasă eram atunci când mergeam la târguri... Evenimentele de acest tip reprezentau mult mai mult decât cărţile: dulciurile ungureşti din faţă de la Romexpo până să ajung acolo, ciocolata caldă care se termina înainte ca măcar să ajung pe treptele pavilionului, erau acolo pentru a face evenimentul şi mai special.

Şi mai mult decât orice, mă bucuram de oameni, de aglomeraţie, observând cât de mulţi oameni erau interesaţi de aceleaşi cărţi la fel ca mine... Îmi făceam prieteni de targ de carte, cu care mergeam de la stand la stand, pe care nu îi stiam înainte dar pe care nici nu urma sa îi mai vad, prietenii de o zi care aveau la bază o legatura creată de un subiect comun, în general o remarcă asupra unei cărţi la care ne uitam in acelaşi timp."

 

Feţe familiare, ceai şi dulciuri

Încerc să îmi fac loc printre mai multe persoane care s-au bulucit la standul editurii Arthur. Aici observ un număr mai ridicat de părinţi decât la celelalte standuri, iar în câteva secunde mă lămuresc şi de ce anume se întâmplă acest lucru. Într-un colţ mai îndepărtat, copiii cu câţiva autori Arthur au început să organizeze o mini sesiune de lectură pe roluri, lucru care pare să îi încânte foarte tare pe copii. Organizatorii oferă explicaţii despre modul în care se va desfăşura activitatea, iar aceştia par nerăbdători ca joaca să înceapă. Curios să aflu dacă s-a făcut vreun progres cu o serie a carei continuări o aştept de aproape doi ani, încerc să caut o persoană care să mă poată lămuri cum mai stau lucrurile. Concentrat fiind să găsesc persoana cu pricina, o voce din spatele meu mă ia prin surprindere:

„Ce mai faci? Nu ne-am mai văzut de ceva vreme. Ţi-au plăcut cărţile pe care ţi le-am recomandat data trecută?”

Surprins peste măsură, constant că persoana care tocmai m-a recunoscut lucrează la editura Art, noi întâlnindu-ne de asemenea şi de-a lungul altor ediţii. Rămân puţin să mă lămuresc cu privire la continuarea acelei serii, schimbăm păreri în legătură cu finalul nu tocmai satisfăcător al unei trilogii, mai achiziţionez vreo două-trei cărţi după care mă decid să mă îndrept către următorul stand.

Parcă s-a aglomerat şi mai mult faţă de acum cateva ore, iar la câţiva metri mai încolo se poate simţi un miros îmbietor de ceai şi dulciuri.

Mă grăbesc să cumpăr un ceai, iar pentru că tentaţia este mult prea mare, cumpăr şi nişte dulciuri din Indonezia.

Vremea noroasa de afară, prăjitura, ceaiul fierbinte şi miile de poveşti aşternute în cărţile din jur fac ca însuşi acest loc să fie de poveste.

Cu vreo zece cărţi în rucsac, mă gândesc că ar trebui să mă îndrept încet încet către casă. Şi aşa am luat cu şapte cărţi mai mult faţă de ce îi poruncisem bietei mele conştiinţe în mod iniţial, dar nu îmi pare rău absolut deloc. Cine are carte, are parte de multe aventuri!

 

O pagină de optimism

Tot amintindu-mi de aceste momente prezentate mai sus, momente pline de energie şi voie bună, decid că este momentul să nu mai arunc umbre asupra prezentului eveniment. Fiecare moment despre care am vorbit a avut stropului de magie, iar toate acestea la un loc însumează de fapt, gaudeamus-ul. Că în acest an acesta poate părea foarte sec din pricina atâtor lucruri care lipsesc, nu este vina nimănui. Să privim cu toţii optimişti înspre viitor, şi să ne bucurăm de faptul că încă putem avea acces la cărţile preferate, chiar dacă în majoritatea timpului prin intermediul comenzilor online.

Îmi amintesc de încheierea unei zile petrecută la o editie a Bookfest, undeva la început de iunie. Îmi cumpărasem toate cărţile dorite, ieşisem afară şi savuram o îngheţată cu un gust ceva mai fresh în soarele dogoritor.

Aceasta imagine mi se pare oarecum reprezentativă pentru viitor. Să fim cu toţii optimişti că poate vara viitoare, la următorul Bookfest ori toamna la următorul gaudeamus, vom savura cu toţii o înghetaţă sau un ceai, împărtâşindu-ne unuia altuia preferinţele literare, cutreierând standurile în lung şi în lat, şi nu în ultimul rând, bucurându-ne de orice are acest târg dă ne ofere. De asemenea, să ne bucurăm de fiecare lucru bun din viaţa noastră sau a altora, fie acesta mai mult sau mai puţin împortant, căci până la urma, latinescul „gaudeamus” cuprinde în totalitate acest sentiment minunat, de a ne bucura împreună de fiecare moment, şi de a depăşi rând pe rând toate obstacolele care mai pot apărea din când în când.