Shadow and Bone, sau când cartea întâlneşte serialul

A trecut ceva vreme de când nu am mai recenzat vreo carte sau un serial. Nu e ca şi cum aş duce lipsa de material (în special în ceea ce priveşte cărţile), dar pur şi simplu nu am simţit nevoia să vorbesc despre ele. Dar cum în această lume apar tot felul de surprize, iată că astăzi nu o să vorbim despre o carte sau un serial. Nu, astăzi vom discuta despre ambele lucruri care sunt totuşi, unul şi acelaşi. Nu v-aţi prins? Vine acum şi explicaţia, fiţi pe fază.

 

Acum vreo şase ani si câteva luni, mai exact pe la început de 2015, descopeream Regatul Umbrelor, primul volum din „Trilogia Grisha”, de Leigh Bardugo. Lumea creată, personajele şi acţiunea m-au prins încă de la primele pagini, astfel încât nu cred că mai trebuie să menţionez faptul că am devorat şi următoarele două volume, imediat ce am făcut rost de ele. A fost una dintre puţinele serii în care deşi universul şi personajele sunt chestii fictive, care ţin de domeniul fantasticului, am avut impresia că tot ce am lecturat, de la acţiune, personaje şi decoruri chiar au existat undeva, cândva.

La ceva timp după ce am încheiat de lecturat aceste cărţi, a apărut si  duologia „Banda celor şase ciori”, o continuare la această serie, situată în acelaşi univers, dar cu personaje şi locaţii cu totul noi. Din nu ştiu care motiv obscur, nu am acordat aşa mare atenţie acestei continuări, până în momentul în care Netflix a lansat serialul „Shadow and Bone”, serial care urmăreşte acţiunea din „Trilogia Grisha”, dar aduce şi elemente din cea de a doua serie, îmbinându-ne într-un mod interesant.. Acela a fost momentul în care curiozitatea mea a facut „click”, şi m-am apucat în a lectura cărţile rămase, astfel încât să nu îmi iau vreun spoil în serial. N-am regretat deloc alegerea făcută, ba chiar mi-au fost întrecute toate aşteptările.

 

Cartea si serialul, îmbinare armonioasă şi acel ceva în plus

 

Trebuie să menţionez încă de la bun început că eu nu sunt un fan al serialelor făcute după cărţi. Fie acţiunea deviază de la firul narativ al cărţii (uneori aceasta nici nu mai are vreo legătură cu cartea), lipsesc sau sunt adaugate personaje care n-au ce căuta acolo, sau pur şi simplu imaginea regizorului nu corespunde absolut deloc cu imaginea pe care eu mi-am facut-o despre lumea creată de autor.

Ei bine, în cazul „Shadow and Bone” n-a fost cazul de vreo nemulţumire din cele enumerate în rândurile de mai sus.

 

Firul narativ este în ton cu cel din carte, doar ca apariţia protagoniştilor din cea de a două serie reuşeşte să îmbogăţească foarte mult povestea, aducând sare şi piper acţiunii. Iniţial mă gândeam că plasarea unor personaje care apar muult mai târziu după evenimentele din trilogie ar putea să dea peste cap povestea, dar nu este deloc cazul aici. Producătorii serialului, printre care se numără şi autoarea, au reuşit să încadreze personajele în povestea actuală, nestricând bucuria lecturării duologiei. Cu toate acestea, dacă nu aţi citit încă cea de a doua serie sau niciuna dintre ele, este posibil să vi se strice puţin bucuria lecturii dacă aveţi de gând să vă apucaţi de una din serii în viitorul apropiat. Cumva, prin introducerea acestor protagonişti, producătorii ne oferă, în special nouă, celor care am citit deja seriile, o aventură în plus şi perspective noi asupra acţiunii.

 

Mi-a plăcut foarte mult şi modul în care au fost redate personajele, Alina cu nesiguranţa ei de la început şi tot progresul care a urmat după,, Mal cu dovezile lui de curaj, Kaz care avea tot timpul o soluţie de rezervă pentru orice, sau Inej cu voinţa ei extraordinară, în ciuda trecutului extrem de traumatizant. Cu totii au personalităţile foarte bine conturate, si nu în ultimul rând, rămân  atât de fideli cărţii, încât am reuşit să retrăiesc anumite momente peste care am dat şi în carte, la un nivel la fel de intens.

 

S-a umblat puţin la originile Alinei, personajul principal, aici ea fiind pe jumatate Shuhana, dar nu pot spune că ăsta este un mare impediment, deşi mie personal mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi avut aceleaşi origini ca în carte. Nu am absolut nicio problema cu această schimbare, dar parcă ceva e puţin nelalocul lui, cel puţin în primul episod, după care te obişnuieşti, nici nu se mai menţionează acest lucru de prea multe ori pe parcursul serialului.

 

Muzica, sunetul, recuzita, împreună cu toate  celelalte elemente descrise mai sus reusesc să te transpună de-a dreptul in universul creat de Leigh Bardugo.

 

Concluzie

 

Serialul este unul dintre puţinele văzute de mine care respectă direcţia cărţii, atât din punct de vedere narativ cât şi din punct de vedere al construirii personajelor, cât şi prin redarea cât mai detaliată a universului creat.

Recomand insistent să citiţi ambele serii înainte de a vedea serialul, deoarece vă puteţi lua spoil-uri destul de mari dacă nu aţi citit absolut niciuna din cărţi şi plănuiţi să faceţi acest lucru pe viitor. Şi nu recomand cărţile doar ca o pregătire pentru serial. Recomand cărţile oricărei persoane căreia îi plac personajele bine detaliate, lumi bine construite, şi o acţiune cu un caracter puţin mai diferit faţă de fantasy-ul cu care poate sunteţi obişnuiţi.

Voi ce părere aveţi, aţi văzut serialul? Cum vi s-a părut? În cazul în care aţi citit carţile, ce credeţi despre adaptarea celor de la netflix?

Pe tarâmurile copilariei. Despre năzbâtii si munca in echipă

Miros de vată pe băţ, baloane colorate şi râsete de copii peste tot in jur. Da, exact, v-aţi prins, este 1 iunie. Copilărie, libertate şi, nu în ultimul rând, o mulţime de năzbâtii. Oricare copil, cel puţin o singură dată, trebuie să fi făcut vreo nebunie, fie singur, fie ajutaţ de complici precum fraţii, colegii de şcoală sau camarazii din grupul de joacă.

„Vă mai aduceţi aminte ce de năzbâtii făceam noi în generală?”, întrebă Daniel.

„Da, foarte clar. În special când zburam noi cu avionul nostru secret ca să chiulim de la ore...”, am răspuns eu, privind nostalgic către grupul de copii care se dezlănţuiau pe locul de joacă din parcul în care ne aflam.

„Shhhhh! Doar nu vrei să ne stricăm reputaţia de elevi conştiincioşi, nu?”, ne atrase atenţia un al treilea participant la discuţie şi tovarăş de năzbâtii, Mădălin.

„Şi totuşi, e 1 iunie..... Putem spune ca ştrengăriile sunt chiar legale,  cel putin  astăzi, doar n-o să ne aresteze nimeni, nu? Eu spun să scoatem maşina aia a timpului şi să arătăm lumii ce năzbâtii am făcut noi, poate....  cine ştie, vor fi alţii care vor face chestii muult mai curajoase după ce le vom arăta ce peripeţii am avut.” am răspuns eu cu entuziasm.

„Foarte bine, atunci. Mai tineţi minte acel avion? Tocmai ce i-am adaugat funcţia de călătorit în timp. Mi-a luat ceva vreme să o instalez (nici nu vreţi sa ştiţi ce erori si paradoxuri temporale am întâmpinat până i-am dat de capăt),, dar acum funcţionează de minune!”, spuse Mădălin, îndreptându-se către o zonă mai puţin populată a parcului.

„Aha, deci tu ai venit cu avionul!”, Am început eu, în timp ce ne îmbarcam cu toţii în aparatul de zbor ascuns într-un tufiş. „Ştii cât a durat până s-a mişcat metroul ala de Jiului? Mai bine să nu......”

N-am apucat să îmi duc fraza la căpat, că aparatul s-a cutremurat, iar după câteva zrruncinături nu prea confortabile ce-i drept, computer-ul de bord a anunţat:

 

Cândva toamna, prin 2009

„Stai, ce e asta? Cum adica, cândva toamna? Unde e  exactitatea temporală?”, întrebă Daniel tot încercând să vadă unde ne aflăm.

„Scuze, dar astea-s limitările versiunii demo, încă nu m-am decis să cumpăr versiunea completă”, răspunse Mădălin încurcat.

„Bine, bine... Să lăsam oamenii să vadă  cum a început totul”, am spus eu făcându-mă mai confortabil în unul din scaunele avionului.

Era o zi frumoasă de toamnă. Ora de dirigenţie abia începuse, iar domnul diriginte se uita pe mai multe compuneri  de ale noastre. Tot văzând chestii care mai de care mai variate prin scrierile elevilor săi, ne-a întrebat dacă nu cumva ne-am dori să ducem compunerile la următorul nivel, să scoatem o revistă a clasei în care să ne dăm frâu liber imaginaţiei, fără a mai fi constrânşi de numărul de pagini indicat la orele de limba română.

Cu toţii am fost super încântaţi de idee, mai ales că nimeni nu mai făcuse chestia asta în şcoala noastră până atunci. Ne-am tot gândit noi la un nume potrivit, doar că nu ne venea nimic în minte.

N-am avut altceva de făcut decât să ne apucăm să lucrăm la primul număr, sperând că numele ni se va revela pe parcurs într-un fel sau altul. Am scris, şi am tooot scris, câte-n lună şi în stele, si cred că şi dincolo de acestea. Absentarea de la ore pentru a călători în deşert cu avionul nostru super dotat, umilirea unui lup care voia să ne mănânce, lăsându-l corigent la matematică, infiltrarea pe tărâmuri necunoscute pentru a aduce primăvara înapoi, precum şi un peştişor de aur care a fost arestat pentru că îndeplinea prea  multe dorinţe oamenilor, erau doar câteva dintre articolele ce compuneau minunata noastra mini revistă.

Cum aproape niciun lucru pe care îl făceam noi în articolele alea nu prea se încadra în categoria de chestii cuminţi, numele a răsărit aşa, parcă de nicăieri, deşi el se regăsea peste tot în articolele noastre, inundând efectiv paginile. Am numit  mica noastră revistă NĂZBÂTIA.

Colaborarea dintre noi toţi pentru a realiza această publicaţie a oferit acel strop de magie şi acea conecsiune pe care şi astăzi le resimt. Schimbam idei unii cu alţii, ne citeam lucrările unul altuia, şi veneam fiecare cu sugestii acolo unde consideram că este cazul. Da, clar, năzbâtiile ne-au învăţat să fim mai serioşi si mai... responsabili.

Tot în acea perioadă, am învăţat la modul serios ce este acela un deadline. Mai ales de când revista noastră a început să fie citită de către cei de la alte clase, ne străduiam să livrăm câte un număr la intervale fixe de timp, pentru a nu îi dezamăgi, mai ales că eram întrebaţi fie de către profesori, fie de către colegii de  şcoală, „cand mai chiulim de la ore cu avionul ala”.

Evident că nu am izbutit să facem chestia asta de fiecare dată, dar atunci când reuşeam să scoatem un număr, cel puţin pentru clasa noastră era zi de sărbătoare.

 

NĂZBÂTIA despre care a ştiut întreaga şcoală

„Cred că ar fi cazul să schimbăm puţin coordonatele temporale, pune şi tu acolo luna mai 2009, poate merge cu toate limitările lor din demo”, spuse Daniel aruncând o privire pe manualul de instrucţiuni al soft-ului temporal. „Aici scrie că avem dreptul la trei călătorii preferenţiale, deci ar trebui să funcţioneze. În final, trebuie apăsat butonul Plonjare in Timp”".

"Nu prea îmi plaaa.....", am încercat eu în a avea o tentativă de a formula o idee coerentă, dar se pare că nu mi-a ieşit deloc. Butonul ăla numit Plonjare, chiar asta făcea. Prin orice crăpătură a universului ar fi ales maşina respectivă să o ia, cred că era una cu multe probleme. N-am mai simţit o senzaţie de vertij de o asemenea anvergură, nici în peripeţiile noastre secrete cu avionul, că tot veni vorba.

Suntem undeva pe la sfârşit de mai, vara începând să îşi facă simţită prezenţa din ce în ce mai mult. Astăzi este o zi pe care o aşteptam cu toţii cu atât de multă nerăbdare de ceva timp. Este ziua când năzbâtia pe care noi, elevii clasei a VI-a A am  făcut-o, avea să fie cunoscută de către întreaga şcoală.....

În momentul în care am primit revistele, am format cete, cete (ca la colindat), şi am început să mergem din clasă în clasă, răspândind la fiecare din acestea câte un exemplar.

Era un sentiment super fain să colinzi toată şcoala cu ai tăi colegi, să înmânezi exemplarul profesoarei sau şefului acelei clase, şi să observi reacţiile de încântare şi nerăbdare în momentul când revista începea să fie răsfoită din scoarţă în scoarţă, însoţită de comentarii de tot felul. Îmi amintesc că imediat după lansarea unui număr, la inceputul orelor erau anumiţi profesori care chiar doreau să comenteze anumite scene din compunerile noastre, oferindu-ne totodată sugestii pe marginea acestora, şi încurajări să o ţinem tot aşa în continuare.

Am continuat această tradiţie până am terminat gimnaziul, căci dupa aceea viaţa de licean nu prea a mai lăsat loc de atât de multe năzbâtii. Dar până atunci am râs, am colaborat şi am împărţit, atât cât am putut, buna dispoziţie celor care ne citeau.

Cu toate astea, cine ştie care viteaz va înfăptui năzbâtii mai mari ca noi? Limita este doar imaginaţia voastră! Aaa, şi să nu uităm de micul strop de curaj care vă trebuie pentru a folosi super avionul ca să chiuliţi de la ore...

 

O eroare de soft matematică

„Buun, cam asta a fost. Cred că ar fi cazul să facem cale întoarsă înainte să se strice ceva, sau mai rău, înainte s-o facem noi”, am spus eu privind îngrijorat către nivelul bateriei care era în scădere.

„Sigur, se rezolva. În câteva momente vom fi înapoi în 2021, în minunatul nostru parculeţ”, spuse Mădălin tastând grăbit pe consolă.

Surprinzător, n-am simţit niciun şoc, nicio senzaţie de plonjare, nimic. Pe ecran a apărut cu majuscule şi cu litere de tipar cuvântul TEST. Deodată simţim cum spaţiul din jurul nostru devine mai clar, din ce în ce mai clar, iar o voce din faţa noastră spune:

„Buna ziua! Astăzi vom da test predictiv la matematica. Va rog să vă pregătiţi.....”

„Stai, ce naiba cautăm noi aici?” Am spus eu încercând să mă ascunt sub o bancă.

„Nu ştiu, cred că este ceva defecţiune din fabrică. Mai bine ca n-am dat banii pe chestia asta.” spuse Madalin tastând cu înfrigurare.

„Măi, parcă v-am spus să nu mai vorbiţi! Mădălin, ia spune tu care este teorema lui Pitagora? Parcă ai mai crescut de ieri... Câţi mititei ai mâncat la cină”? spuse domnul diriginte încercând să îşi dea seama ce se petrece.

„Repede, să luăm avionul şi să ne avântăm pe fereastră, e singura cale de a scăpa. O să dau eu un Reset chestiei ăsteia.”” începu Daniel. „De fapt, stai, că am o altă idee. Peştisorule de aur, du-ne înapoi în 2021! Cu siguranţă nu vei fi arestat din nou dacă ne ajuţi pe noi, plus că toată lumea e ocupată acum cu respectarea distanţei sociale....”

Nici nu termină bine Daniel de zis aceste lucruri, că lucrurile începură să se întunece în jurul nostru, după care o lumină puternică ne inundă câmpul vizual. Eram din nou în parc.

Copiii se jucau nestingheriţi în jur, în depărtare un domn manevra necontenit maşina de făcut vată pe băt, iar noi eram fericiţi că nu stricasem nimic cu mica noastră incursiune temporala.

„Copii, v-am spus să nu mai faceţi năzbâtii, altfel mergem acasă!” spuse o bunică puţin supărată către nepoţii care se fugăreau fericiţi pe tobogane.

„Lăsaţi copiii cu năzbâtiile lor, pe noi  ne-au învăţat lucruri atât de valoroase când eram de aceeaşi vârstă cu ei.” Am spus eu zâmbind.

„Aşa este. Mă duc să le spun unde pot găsi peştişorul de aur şi omul de zăpadă vorbitor. Nu le zic nimic de avion, parcă sunt totuşi prea mici să-l piloteze, să mai treacă un an sau doi şi vor fi pregătiţi.” Spuse Daniel îndreptându-se către copii.

„Corect, îşi vor da ei seamă în momentul în care se vor sătura de teme. Să vezi atunci aventuri de tot felul....”

Aşadar, faceţi năzbâtii, îndrăzniţi să visaţi, găsiţi momente de bucurie în orice puteţi. Copilăria trebuie să continue mai ales atunci când aceasta se termină.

x

Reportaj: Poveste despre dou[ă Gaudeamus-uri

Lectura a fost şi va rămâne mereu acel mijloc minunat prin care putem calatori pretutideni, de la preistorie până în lumile asaltate de tehnologie, din banalul nostru oraş până în cele mai exotice locuri. Pentru aceste persoane care sunt dormice să îşi ia aproape zilnic câte un bilet în interiorul sau chiar în afara galaxiei noastre, s-au înfiinţat târgurile de carte. Acolo este locul unde aceşti exploratori se întâlnesc, schimbă idei, bânează alte lumi pe care să le parcurgă sau chiar poartă discuţii cu unii dintre făuritorii acelor universuri. Fie ca vorbim despre Bookfest, Gaudeamus sau alte evenimente mai micuţe, toate acestea aveau acelaşi scop: acela de a îi aduna pe pasionaţii de lectură sub acelaşi acoperis.

O dată cu începutul anului 2020, lucrurile au început să se schimbe. Din cauza mutării majorităţii activităţilor sociale si profesionale în mediul online, nici experienţa târgurilor de carte n-a mai fost la fel.

 

Să ne bucurăm împreună!

Nerăbdare, dar în special bucurie. Cam astea sunt cele două sentimente care ma încearcă de fiecare dată când ies pe uşa casei, îndreptându-mă către locaţia unde se ţine an de an cate o ediţie Gaudeamus. Ajuns la destinaţie, cu un rucsac foarte uşor în spate, îmi ordon propriei conştiinţe să nu sară pragul de două carţi achiziţionate.

Frigul de noiembrie se face simţit, parcă stă să şi plouă. Mă îndrept încet încet către intrarea în pavilionul central unde are loc evenimentul. Deschid uşa, iar un val placut de căldura mă învăluie. În momentul în care uşa se închide în spatele meu, sunt asaltat de zumzet de voci de pretutindeni, însoţit de inconfundabilul miros de cerneală pe care doar cărţile noi îl pot avea. Undeva, în depărtare se aude un mic bufnet. Câteva cărţi s-au rostogolit de pe raft, prea mulţi cititori entuziaşti s-au înghesuit pe acelaşi metru pătrat pentru a se uita la nişte noutaţi editoriale. Toată lumea pare fericită şi împacată cu sine. Îmi asez mai bine rucsacul şi îmi incep peregrinările printre standuri.

 

Gaudeamus, sau nu prea...

Este luna noiembrie. Anul este aproape pe sfârşite, şi în sinea mea, sper că şi pandemia să poată dispărea o dată cu anul calendaristic.

În timp ce răsfoiesc newsfeed-ul de la Facebook, îmi apare undeva in josul paginii un eveniment distribuit de către pagina organizatorilor de la Gaudeamus. Îl deschid nerăbdător şi observ că anul acesta evenimentul va avea loc online. Îmi fac tot felul de scenarii, care mai de care mai fantastice despre cum ar putea să arate această versiune a târgului. Decid să intru puţin pentru a vedea puţin despre ce este vorba, şi pentru a îmi confirma sau infirma imaginea pe care mi-am facut-o deja.

Accesez site-ul. Acesta pare să se încarce destul de încet. Încep să dau scrol pe site, căutând ceva care să arate puţin mai diferit faţă de obişnuitele librării online. Din păcate, lucrurile arată exact ca pe orice magazin de cărţi online. Mă aşteptam ca la fiecare editură în parte să poţi sta de vorba cu reprezentanţii aceşteia, printr-o fereastră de chat sau orice altă metoda pe care tehnologia o oferă. Din păcate, site-ul rămâne la fel de rece şi impaiibil, tot ce pot vedea sunt doar reducerile. Nimeni care să te îmbie să cumperi vreo noutate, nimeni care să îţi poată face recomandări. Cu siguranţă asta este una dintre situaţiile în care chiar îţi poţi păstra numărul de carţi achiziţionate la minim, decizia neffiindu-ţi influenţată de alţi factori.

Sperând că totuşi nu sunt singurul căruia îi lipsecc aceste interacţiuni faţă în faţă, Atât cu oamenii dar şi cu carţile, decid să iau legătura cu câtiva cititori.

La scurt timp după ce adresez câteva întrebări pe grupurile de profil, răspunsurile încărcate de nostalgie nu întârzie să apară. Laura este una dintre nostalgice, aceste târguri având tot timpul loc înaintea unei zile semnificative din viaţa ei.

"Pentru mine în zilele în care erau târgurile faţa în faţa nu mai aveam nevoie de altceva. Şi cum aveam norocul să fie înainte de ziua mea, mă plimbam şi mă uitam peste tot. Şi nu plecam fara vreo 4-5 cărţi. Scapam repede de bani.

Îmi lipseşte interacţiunea cu cei de la standurile editurilor, schimbul de păreri, îndrumarea daca era nevoie, faptul că puteam să iau cartea în mâna, să o simt şi să o răsfoiesc."

 

După o carte.... parca ar mai merge încă două...

Cititorii merg în toate părţile ca într-un furnicar, iar printre aceştia mă număr şi eu. Cine spune că nu suntem cu toţii nişte furnici gata oricând să devoreze toate cărţile din jur? O viaţă să ai si tot n-ai putea să cuprinzi tot ce este expus aici.

Nerăbdător să aflu dacă anumite cărţi de suflet au reuşit să vadă lumina tiparului, mă îndrept încet către standul editurii Corint. Ajuns aici, încep să mă uit în jur şi constat că într-adevar, una din cărţile mult dorite au apărut în sfârşit. Evident că mă decid pe loc să o cumpăr. O domnişoară se apropie de undeva din spatele standului, întrebându-mă dacă mă poate ajuta cu ceva. Îi povestesc despre cartea pe care doresc să o achiziţionez, după care îmi spune:

„Ştii, chiar luna aceasta a mai apărut o carte la noi... O lume distopică, schimbări climatice, , supravieţuire... Suna bine? Să ştii că este foarte bună, am ajutat la redactarea ei şi îţi spun asta din experienţa propriei lecturări.”

Bine înţeles că după această recomandare decid să o cumpăr şi pe aceasta. Într-un colţ, o carte pe care mi-o doream de multă vreme îmi face cu ochiul. Dacă tot sunt aici, de ce n-as lua-o si pe ea cu mine? Achiziţionez  cărţile, mai povestesc puţin cu reprezentanta editurii, după care decid să mă îndrept către următoarea ţintă. Îmi promisesem că voi achiziţiona doar o singură carte de la această editura, dar ştiţi cum se spune.... Trei este si va fi intotdeauna o cifra magica.

 

Când online-ul ne separă şi mai mult...

Rămas cu un gust puţin amar de modul în care este organizat site-ul şi intregul eveniment, mă uit puţin peste programul evenimentului, în speranţa că voi găsi vreun autor care să îşi lanseze cartea pe durata târgului, sau măcar să vorbească puţin despre opera sa, pentru a aduce puţin din ambianţa vechiului Gaudeamus.

Din pură curiozitate, deschid un astfel de eveniment. Comunicarea pare sa fie mai mult unilaterală, semănând foarte mult cu un monolog decât cu o lansare de carte obişnuită în care puteai simţi acea energie degajată de către public. Poate ca dacă întâlnirea ar fi avut loc pe Google Meet sau pe Zoom, lucrurile ar fi fost mai dinamice, mai aproape de experienţa unei lansări faţă în faţă. După vreo zece minute în care nu aud nimic altceva decât vocea autorului cu pricina, decid să închid live-ul. Până la urmă, acest video rămâne salvat undeva, iar fără entuziasmul exercitat de către public, nu pot spune că am mare lucru de pierdut. În timp ce închid live-ul respectiv, îmi aduc aminte de ultimul discurs fizic marca Gaudeamus la care am luat parte anul trecut.

 

O deschidere pe cinste si un scaun cu trei picioare

        

Mă aflu în partea din faţă a pavilionului central. În curând se va da sstartul celei de a douazeci şi şasea ediţii a târgului, avându-i în deschidere pe poetul Mircea Dinescu si pe Ion Caramitru.

Peste tot în jur, echipa de la Radio România aleargă în toate părţile, montând camere, testând microfoane sau pregătindu-şi reportofoanele. Publicul, care începe să fie din ce în ce mai numeros, începe să se adune din ce în ce mai mult în această parte a pavilionului.

După vreo zece minute de aşteptare, un reprezentant al Radio România ne urează bun venit, după care maestrul Mircea Dinescu ia cuvântul. În jur se aşterne liniştea, în timp ce poetul ne povesteşte cu umor despre noile bomboane pe bază de alcool pe care le-a pregătit pentru cei ce vor participa la lansarea noii sale cărţi de poezii.

După ce ne stimulează papilele gustative, Dinescu ne aduce în atenţie conţinutul cărţii sale de poezii.

Când discursul este gata, mă îndrept către el să îl salut. Discutăm puţin despre lectură, sunt întrebat dacă sunt pasionat de acest lucru, întrebare la care răspund afirmativ, completând cu explicaţii despre genurile de lectură pe care le prefer eu în general. Conversaţia decurge absolut normal, poetul nelăsând câtuşi de puţin impresia că eşti un simplu număr din acea imensă mulţime de oameni. Observ că lumea începe să se adune destul de mult în spatele meu, aşa că îi mulţumesc frumos pentru timpul acordat, apoi hotărăsc să mă îndrept către zona standurilor cu cărţi.

 

O fărâmă de nostalgie

Mai navighez puţin prin târgul virtual, gândindu-mă că dacă tot am intrat, trebuie să pot găsi ceva care să îmi fie pe plac. Cu toate acestea, gândul la ediţiile trecute şi comparaţia cu cea din prezent fac procesul de decizie parcă şi mai dificil.

În timp ce încerc să mă decid ce să fac, mai primesc un răspuns nostalgic de la o persoană. Alexandra era şi este o persoană împătimită a târgurilor de carte, bucurându-se din plin de toate bucuriile mari şi mici pe care acestea le oferă.

"Târgurile de carte reprezentau o sărbătoare pentru mine, aproape pe aceeaşi treaptă cu Crăciunul! Atunci când eram mică eram în extaz, nu ştiam încotro să mă mai uit, cum să explorez mai mult, cum să mă hotărăsc asupra căror poveşti aş vrea să experimentez...

 Îmi amintesc cât de bucuroasă eram atunci când mergeam la târguri... Evenimentele de acest tip reprezentau mult mai mult decât cărţile: dulciurile ungureşti din faţă de la Romexpo până să ajung acolo, ciocolata caldă care se termina înainte ca măcar să ajung pe treptele pavilionului, erau acolo pentru a face evenimentul şi mai special.

Şi mai mult decât orice, mă bucuram de oameni, de aglomeraţie, observând cât de mulţi oameni erau interesaţi de aceleaşi cărţi la fel ca mine... Îmi făceam prieteni de targ de carte, cu care mergeam de la stand la stand, pe care nu îi stiam înainte dar pe care nici nu urma sa îi mai vad, prietenii de o zi care aveau la bază o legatura creată de un subiect comun, în general o remarcă asupra unei cărţi la care ne uitam in acelaşi timp."

 

Feţe familiare, ceai şi dulciuri

Încerc să îmi fac loc printre mai multe persoane care s-au bulucit la standul editurii Arthur. Aici observ un număr mai ridicat de părinţi decât la celelalte standuri, iar în câteva secunde mă lămuresc şi de ce anume se întâmplă acest lucru. Într-un colţ mai îndepărtat, copiii cu câţiva autori Arthur au început să organizeze o mini sesiune de lectură pe roluri, lucru care pare să îi încânte foarte tare pe copii. Organizatorii oferă explicaţii despre modul în care se va desfăşura activitatea, iar aceştia par nerăbdători ca joaca să înceapă. Curios să aflu dacă s-a făcut vreun progres cu o serie a carei continuări o aştept de aproape doi ani, încerc să caut o persoană care să mă poată lămuri cum mai stau lucrurile. Concentrat fiind să găsesc persoana cu pricina, o voce din spatele meu mă ia prin surprindere:

„Ce mai faci? Nu ne-am mai văzut de ceva vreme. Ţi-au plăcut cărţile pe care ţi le-am recomandat data trecută?”

Surprins peste măsură, constant că persoana care tocmai m-a recunoscut lucrează la editura Art, noi întâlnindu-ne de asemenea şi de-a lungul altor ediţii. Rămân puţin să mă lămuresc cu privire la continuarea acelei serii, schimbăm păreri în legătură cu finalul nu tocmai satisfăcător al unei trilogii, mai achiziţionez vreo două-trei cărţi după care mă decid să mă îndrept către următorul stand.

Parcă s-a aglomerat şi mai mult faţă de acum cateva ore, iar la câţiva metri mai încolo se poate simţi un miros îmbietor de ceai şi dulciuri.

Mă grăbesc să cumpăr un ceai, iar pentru că tentaţia este mult prea mare, cumpăr şi nişte dulciuri din Indonezia.

Vremea noroasa de afară, prăjitura, ceaiul fierbinte şi miile de poveşti aşternute în cărţile din jur fac ca însuşi acest loc să fie de poveste.

Cu vreo zece cărţi în rucsac, mă gândesc că ar trebui să mă îndrept încet încet către casă. Şi aşa am luat cu şapte cărţi mai mult faţă de ce îi poruncisem bietei mele conştiinţe în mod iniţial, dar nu îmi pare rău absolut deloc. Cine are carte, are parte de multe aventuri!

 

O pagină de optimism

Tot amintindu-mi de aceste momente prezentate mai sus, momente pline de energie şi voie bună, decid că este momentul să nu mai arunc umbre asupra prezentului eveniment. Fiecare moment despre care am vorbit a avut stropului de magie, iar toate acestea la un loc însumează de fapt, gaudeamus-ul. Că în acest an acesta poate părea foarte sec din pricina atâtor lucruri care lipsesc, nu este vina nimănui. Să privim cu toţii optimişti înspre viitor, şi să ne bucurăm de faptul că încă putem avea acces la cărţile preferate, chiar dacă în majoritatea timpului prin intermediul comenzilor online.

Îmi amintesc de încheierea unei zile petrecută la o editie a Bookfest, undeva la început de iunie. Îmi cumpărasem toate cărţile dorite, ieşisem afară şi savuram o îngheţată cu un gust ceva mai fresh în soarele dogoritor.

Aceasta imagine mi se pare oarecum reprezentativă pentru viitor. Să fim cu toţii optimişti că poate vara viitoare, la următorul Bookfest ori toamna la următorul gaudeamus, vom savura cu toţii o înghetaţă sau un ceai, împărtâşindu-ne unuia altuia preferinţele literare, cutreierând standurile în lung şi în lat, şi nu în ultimul rând, bucurându-ne de orice are acest târg dă ne ofere. De asemenea, să ne bucurăm de fiecare lucru bun din viaţa noastră sau a altora, fie acesta mai mult sau mai puţin împortant, căci până la urma, latinescul „gaudeamus” cuprinde în totalitate acest sentiment minunat, de a ne bucura împreună de fiecare moment, şi de a depăşi rând pe rând toate obstacolele care mai pot apărea din când în când.

Excursie la Heididorf, sau cum povestea pătrunde realitatea

                     După cum unii dintre voi deja ştiţi, iar cei ce nu ştiu vor descoperi îndată, sunt un mare pasionat al cărţilor şi al călătoriilor deopotrivă. Tot oscilând între ideea de a scrie un articol cu o tematica mai livrească, sau cea de a povesti despre un loc fain pe care l-am vizitat şi mi-a rămas bine întipărit în minte, tocmai mi-am dat seama că există soluţia perfectă pentru rezolvarea acestei probleme. În rândurile ce urmează vom vorbi despre experienţa trăita la Heididorf, căsuţa unde a copilărit protagonista cărţii scrisă de Johanna Spyri, Heidi, personaj ce a inspirat nenumărate generaţii de copii de-a lungul timpului prin isteţimea si energia de care a dat dovadă.

În primul rând, trebuie reţinut că Heididorf se află in Elveţia, mai exact la marginea orăşelului Maienfeld. Se poate ajunge destul de uşor atât cât cu maşina personală, cât şi cu transportul în comun. Mai multe detalii referitor la indicaţii poti găsi     Aici.

Aşadar, revenind la povestea noastră, în vara lui 2018, în timp ce mă aflam pe meleaguri elveţiene împreună cu familia, am hotărât noi într-o bună zi să mergem la locul unde a trăit Heidi, pentru a experimenta pe viu câteva din lucrurile pe care autoarea cărţii a reuşit să le transmită.

Încă de când ajungi acolo, îţi dai seama că ai păşit în lumea cărţii. Aerul curat care te întâmpină şi urcuşul care duce până la căsuţa protagonistei reuşesc să te introducă în primele paragrafe ale poveştii..

    Odată intrat în curtea căsuţei, vei da cu privirea de căpriţele lui Peter, un alt personaj important din povestea noastră. Dacă te-ai gândit vreo clipă ca aceste animale sunt pur decorative, atunci te înşeli. Acestea sunt cât se poate de vii, obisnuite cu vizitatorii si dormice să fie mângâiate şi hrănite.

Pentru că se află chiar sub nasul tău, te decizi să arunci o scurtă privire în hambarul unde bunicul fetiţei cele zburdalnice obisnuia să pregătească brânzeturile şi alte bunătăţi. Tot aici obişnuiau să înopteze şi cele câteva căpriţe pe care le aveau. Nu-i aşa că simţi mirosul fânului uscat??

După ce te-ai jucat cu caprele pe îndelete şi ai inspirat suficient din mireasma fânului , este timpul să intri încetişor în modesta căsuţa, unde Peter, Heidi, Clara şi bunicul au învăţat ce înseamna prietenia, bucuria de a trăi împreună, şi nu în ultimul rând, speranţa.

Uitându-te puţin în jur, îi zăreşti pe Heidi si Peter sezând împreună la masă, studiind cu sârguinciozitate folosindu-se o tăbliţă din aceea veche de scris. Nu, din păcate protagoniştii nu au cum să fie vii, dar credeţi-mă, pentru feeling-ul minunat pe care întregul loc îl ofera, este imposibil să nu doriţi să vă fotografiaţi cu ei, chiar si sub formă de figurine în mărime naturală. Eu i-am întrebat puţin pe cei doi despre lecţiile studiate, după care mi-am continuat explorările.

 Puţin mai încolo poti găsi o masă cu cele necesare unui prânz copios, aşa că te-as ruga să iei loc. Avem de toate: brânză, şuncă afumată, pâine, lapte.. toate din plastic, bineînţeles! Dar a fost gustos, credeţi-mă pe cuvânt!

Întors în curte, mai descoperi că în afară de caprele care zburdă vesele imprejurul tău, se mai află o vacă de la care poţi obţine puţintel lapte, fapt pentru care te opreşti putin şi pe acolo. Vaca e falsă, şi laptele la fel, dar hei, experienţa conteaza! În plus, nici nu vreau să ma gandesc ce s-ar fi întâmplat cu biata vacă dacă ar fi fost în carne şi oase.....

Ajuns în poveste, nu îţi mai vine să iei calea realităţii. Este dificil sa faci asta în timpul unei lecturi banale,, despre o asemenea experienţă multisenzorială nici nu mai are rost să povestim. Dar după cum spunea un înţelept, cine vine, trebuie să mai şi plece o dată şi o dată. Aşadar, dacă vă doriţi să pătrundeţi în poveste (nu doar cu mintea, ci si din punct de vedere fizic), Heididorf este locul ideal, atât pentru cei mici, cât şi pentru cei mari. Iata cum, nişte oameni cu iniţiativa, au reuşit în 1997 să creeze acest mic spaţiu idilic, creat după cartea care a inspirat o lume întreagă. Vă recomand călduros să citiţi cartea sau să vizitaţi locul, dar eu zic că aceste două experienţe merg cel mai bine atunci când sunt trăite împreună. Voi ce obiective cu tematică de poveste aţi vizitat sau v-aţi dori să vizitaţi pe viitor?

Navigând prin oceanul timpului în vreme de pandemie

Există anumite momente în viaţă, cum ar fi această perioadă dificilă pe care o traversăm, în care timpul poate deveni cel mai mare inamic al nostru. Aşa cum atunci când te afli în imensitatea mării apa se întinde pretutindeni in jurul tău, cât vezi cu ochii, la fel ţi timpul poate căpătă astfel de dimensiuni în aceste vremuri, mai ales dacă nu putem... comunica eficient cu el.
Din fericire, omul este o fiinţă socială, atât de socială în cât poate comunica chiar şi cu timpul. Cum anume putem face acest lucru, poate vă întrebaţi în timp ce citiţi aceste rânduri. Ei bine, aici intră în joc un aliat super important, ajutat de un instrument asemănător cu o baghetă magică. Da, întocmai, aţi ghicit. Este vorba despre organizarea eficientă, care se foloseşte de puterea ceasului pentru a face ca timpul să aibă o curgere lină, ajutându-ne astfel să scăpăm de grija ca ne-am putea pierde în imensitatea acestuia.
Pentru a ne organiza în mod cât mai eficient timpul, trebuie să constientizăm cu toţii că în ciuda izolării care pare să nu se mai termine, putem găşi o mulţime de lucruri de făcut în propria casă.

Înainte de a începe să îmblânzim valurile timpului, vă propun să facem o oprire pe la Watch Shop, unde puteţi găşi o mulţime de ceasuri împărţite pe categorii, precum Ceasuri Bărbaţi, Ceasuri Damăsau daca doriţi ceva mai mult puteţi opta pentru un Smartwatch.
Să ne imaginăm ca ceasul proaspăt achiziţionat din magazin este o corabie, şi să pornim aşadar, prin apele învolburate ale timpului.
Orice marinar are una sau mai multe destinaţii la care trebuie să ajungă, de cele mai multe ori fiind nevoit să facă acest lucru într-un anumit interval de timp.
Aşadar, să înceapă călătoria!

Arhipeleagul proiectelor neterminate

Legenda spune că undeva în vastitatea oceanului numit Timp, există un grup de insule unde au naufragiat tot felul de proiecte începute de oameni de-a lungul timpului, acestea izbindu-se de stâncile colţuroase ale insulei din varii motive: prioritizarea unor sarcini mult mai importante, lipsa motivaţiei sau diversele eşecuri anterioare.
Dacă simţi că nu ai ce face în această perioadă, acum este momentul să te reapuci de proiectul acela în care ai pus atât de mult suflet, dar diverse împrejurări te-au constrâns să îl abandonezi.
Reîntoarcerea în blogosferă reprezintă pentru mine un astfel de proiect recuperat, şi sper ca n-o sa îi dau drumul prea curând.
Foloseste-ţi ceasul cu înţelepciune, totuşi. N-am dori să te izbeşti de stâncile epuizării, deoarece s-ar putea ca proiectul tău să eşueze din nou pe una din plajele pustii ale acestor insule.
Pentru a ne asigura că acest lucru nu se întâmplă, ceasul te poate anunţa când ai încheiat un anumit task daca îl setezi să facă acest lucru. Totul depinde de tine, în funcţie de cum vei naviga aceste ape tulburi.

Triunghiul Antrenamentelor

Ei bine, această este o zonă destul de agitată din oceanul nostru. Corăbierii vin de obicei aici pentru a îşi menţine forma fizică, luptându-se cu talazurile de toate dimensiunile.
Dacă tot stăm în casă, exercitiile fizice ne sunt de un real ajutor pentru a ne dezmorţi, reda buna dispoziţie şi a ne menţine în formă. Cu ajutorul ceasului putem să ne organizăm în mod corect programul de exerciţii fizice, să cronometrăm timpul în care executăm anumite mişcări, iar dacă folosim anumite aplicaţii dedicate putem primi noi sugestii de a ne antrena corpul.
Încă mai am puţin de luptat pentru a mă motiva să lupt cu aceste valuri, dar cu puţină motivare şi autodisciplină, sper să fiu pe drumul cel bun.
Un alt aliat de încredere poate fi muzica preferată. Da play la cântecele preferate şi... să înceapă antrenamentul! Se spune ca această zonă agitată poate fi trecută mai uşor folosindu-ne de briza muzicii, această briză magică având capacitatea de a ne purta mult mai rapid către ape mai line.

Insula bunei dispoziţii

Navigatorii timpului se opresc deseori pe această insulă cu plaje aurii, copaci încărcaţi de fructe şi izvoare reci şi limpezi. După zile întregi de dirijat corabia prin nenumăratele părţi ale oceanului, marinarii vin aici pentru a se îndeletnici cu orice lucru care îi desfată şi le oferă divinul sentiment de relaxare.
Dacă tot te plângeai că nu mai ai timp să citeşti o carte, să te uiţi la seriale pe netflix, să asculţi muzica preferată, să joci un joc cu prietenii sau pur şi simplu să pierzi ppuţin timpul pe net, în această perioadă nu poti nega ca n-ai vreme de aşa ceva. Este momentul potrivit să faci ceea ce îţi place şi să te încarci cu energie pozitivă pentru sarcinile viitoare pe care le ai de îndeplinit.

Acest lucru încerc şi eu să îl fac cât mai des, mai ales că în timpul facultăţii îmi doream să am mai mult timp pentru citit, de exemplu.
Dacă vrei să nu mai cari telefonul sau laptop-ul peste tot după tine, un Smartwatch ar putea sa îţi fie foarte util pentru a îţi putea gestiona notificările, a citi mesaje sau să răspunzi la apeluri.
Totuşi, ai grijă să nu zăboveşti pe această insulă prea multă vreme, deoarece precum insulele din mitologia greacă, şi această este vrăjită, putând să te facă cu uşurinţă să uiti de îndatoririle pe care le ai de îndeplinit. O privire către ceas te-ar putea ajuta nespus în luarea deciziei de a ridica ancora, iar aici îţi poate fi de ajutor la fel de tare şi un ceas obişnuit.

În loc de concluzie

Statul acasă nu este deloc plictisitor, dacă reuşim să ne organizăm timpul în aşa manieră încât să îmbinăm utilul cu plăcutul. În momentul în care simţim că nu găsim absolut nimic de făcut, să scrutăm orizontul cu atenţie. Cine ştie ce ape, insule sau alte zone misterioase mai putem descoperi? Este important să ne folosim de ceas ca să pputem ajunge în siguranţă la acestea, fără riscul de a ne izbi de stânci şi de a rămâne blocaţi pe undeva prin vastitatea timpului.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog, ediţia 2020.

Participam la Super Blog 2020!

Salutare tuturor!
Nu am mai trecut de ceva vreme pe aici, dad după cum probabil bine ştiţi, niciotată nu-i prea târziu pentru a readuce la suprafaţă o activitate care te pasionează şi îţi oferă energie.
În decursul zilei de astăzi, am aflat de commpetiţia Super Blog, cea mai mare competeţie de blogging din România.
Concursul cuprinde mai multe teme care sunt stabilite de către sponsori şi organizatori in intervalul 1+martie-22 aprilie, iar diversitatea temelor abordate m-a impulsionat de a lua parte la această experienţă, fiind convins că îmi voi putea testa limitele, voi întâlni oameni noi şi nu în ultimul rând, voi putea privi lucrurile din zeci de perspective diferite.
Aştept cu nerăbdare să fiu alături de ceilalţi participanţi, şi nu în ultimul rând, multă bafta tuturor!

Întâmplări cu un câine ghid în capitală, sau cronicile unei săptămâni de excepţie (partea finală)

Textul asta, ultimul din această serie, astepta de mult timp să iasă la lumină. Dar iată că timpul, fie pur şi simplu alte îndeletniciri au acapărat actiivtatea bloggeritului si a povestitului. Dacă sfârşitul lui 2017, si totodată începutul lui 2018 se apropie cu paşi repezi, am decis să scot la lumină această ultimă parte din seria cu câinele ghid Phantom, ducând la bun sfârşit o poveşte a unei experienţe foarte faine pe care eu am trăit-o, si sper c-aţi făcut-o şi voi, citind primele trei postări din serie.

Aşadar, în postarea anterioară Phantom a fost o mare, mare vedetă, bucurându-se de toată atenţia tuturor persoanelor de la liceu. Ce mai este de povestit despre ziua aceea, este doar că am avut anumite dificultăţi în a găsi linia de tranvai, Phantom ne mai fiind nevoit să găsească un asemenea lucru până acum, deci prin urmare, nu putea sti ce anume să caute. Până la urmă ne-am descurcat, nişte persoane foarte de treabă îndrumându-ne către destinaţia dorită.

Despre ce aş vrea eu să vorbesc acum, se leagă mai puţin de ceea ce un câine ghid face, dar se leagă într-o mai mare măsură de ceea ce ar trebui oamenii să facă, şi ce atitudine ar trebui să aibă.

În ultima zi a şederii lui Phantom pe meleaguri bucureştene, am decis să ieşim puţin în oraş, să ne recreem. Urma ca trioul nostru, compus din eu, Phantom si Paul, să ne mai întâlnim cu încă un amic, urmând să luăm masa la un local anume (nu era încă stabilită locaţia).
O dată ce ne-am întâlnit, ne-am tot gândit noi unde să mâncăm. După vreo juma de oră în care am tot oscilat între KFC Romana si un altul, nu mai ţin minte exact care anume, am optat pentru cel de la Romană.
Ne îndreptăm noi plini de energie şi voie bună, precum nişte fluturaşi, către localul mai sus menţionat. Când ajungem acolo, surpriza..... Domnul pasnic, care nu ma îndoiesc că îşi îndeplinea cu sârguinciozitate datoria, spune:
-Vă rog să ieşiti afară, animalele n-au voie înauntru.
-Da, dar acesta este un câine ghid, legea ne permite. încearcă paul să lamurească situaţia.
-Nu îmi spuneţi mie de lege, uitaţi ce scrie acolo. replică pasnicul indicând, probabil, afişul unde se afla interdicţia animalelor de companie.
-Şi totuşi, acesta nu e un animal de companie.... incercăm noi toţi să ne băgăm în vorbă.
-Vă rog să ieşiţi afara....
-Domne, asta-i un câine însoţitor!! Dumneata ştii ce-i ăla un câine însoţitor? intervine pentru noi un client, vădit deranjat de atitudinea pasnicului.
-Nu ştiu yo ce-i ăla, da' n-aveţi voie cu animale înăuntru....
-Am vrea să vorbim cu superiorul dumneavoastră, dacă se poate. spuse Paul.
-Îmi pare rău, dar trebuie să ieşiţi afară, animalele n-au voie aici.
-Dar dumneata nu întelegi că legea îi permite să între aici? a mai întervenit în discuţie o clientă, ce luase parte la întregul schimb de replici.
-Domne, tu întelegi ce-i ăla câine însoţitor? incepu domnul care intervenise în discuţie mai devreme. Câinele ăsta merge cu băiatul peste tot! Şi la WC dacă se duce, câinele trebuie să meargă cu el.! Ce-i aşa de greu de înteles?
După ce schimbul de replici a mai continuat puţin, ni s-a facut în cele din urmă legatură cu managera localului, care a spus că imediat o să vorbească cu superiorii, urmând ca apoi să ne dea de veste cum stau lucrurile.
Ne aşezăm noi la o masă, şi aşteptăm. Dupa vreo cinci minute, domnişoara managera soseşte, spunând:
-Totul este în regulă, am vorbit şi am fost informaţi cu privire la căţeii de acest gen, că au voie peste tot. Ne cerem scuze pentru neplăcerile cauzate, dar nu ne-am mai lovit niciodată de un asemenea caz.
"Sper ca acest caz să fie un exemplu pentru situaţii viitoare asemănătoare", am spus eu in sinea mea, desi dacă mă gândesc mai bine, ar fi trebuit sa fi dat glas acestor cuvinte.
După această întâmplare, totul s-a desfăşurat în mod normal, ne-am bucurat cu toţii de o masă bună şi discuţii înteresante.

Şi acum, la final de postare si de serie, concluzii:
-Pasnicii, vânzătorii, şi toţi angajaţii oricarui tip de servicii ar trebui înformaţi de către superiori că accesul câinelui ghid este permis oriunde. Astfel se pot evida neplăcerile şi discuţiile aprinse ca cea redată mai sus.
-Mi-a plăcut foarte mult atitudinea altruistă a oamenilor. Oriunde am mers în aceste zile împreună cu Phantom şi cu Paul, oamenii ne-au întrebat de fiecare dată în ce mod ne pot fi de folos. Şi în cazul în care n-am fost întrebaţi, am solicitat ajutorul, acesta fiindu-ne oferit din plin. Asa ca, nu ezitaţi niciodată să vă oferiţi ajutorul dacă vă este cerut sau dacă consideraţi că persoana nevăzătoare are nevoie de el. Nu uitaţi, să întrebaţi daca persoana pe care vreţi s-o ajutaţi are nevoie de ajutorul dumneavoastră.
-De asemenea, un alt moment care mi-a sărit în ochi au fost intervenţiile pozitive în cadrul discuţiilor aprinse de la KFC. Oamenii n-au ezitat să intervină în momentul în care au constatat că se face o nedreptate (mai mult sau mai putin voit), ceea ce îmi spune clar că spiritul civic se află din belşug în foarte, foarte mulţi dintre noi.

Acestea fiind spuse, aici se încheie seria noastră cu aventurile lui Phantom prin capitală. Sper ca v-a plăcut tot ce aţi citit, si să ne revedem cu bine, cu alte subiecte faine şi interesante ce merită povestite.