"Mila 2.0" - sau linia subtire dintre masinarie şi umanitate

Da, ştiu că multă vreme a mai trecut de când n-am mai aşternut ceva pe hârtie, fie ea si virtuală. Dar mai bine s-o faci mai târziu decât niciodată, nu? „Better than never”, cam asta îmi place mie să spun.
Ceea ce m-a inspirat şi m-a împins de-a binelea, mi-a dat aripi să revin din nou pe ale bloguletelor tărâmuri, a fost o carte citită recent.
Exact, v-aţi prins. În acest articol vom avea parte de o mică recenzie de carte, şi foarte posibil să mai avem şi altele pe viitor.
Destul cu introducerile, mai bine să încercăm a ne adânci în miezul acţiunii acum.

Titlu: „Mila 2.0”
Autor: Debra Briza
Anul apariţiei: 2013 (statele unite), 2016 (Romania)
Editura: Nemira
Număr pagini: 400

Se dă o adolescentă normală. Bine, poate nu chiar normală în intregime. Din cauza morţii tatălui ei, protagonista, care se numeşte Mila, este nevoită să se mute cu mama ei în Clearwater, un orăşel rural aflat în statul Minesota.
Toate bune şi frumoase, Mila încearcă să îşi revină din trauma provocată de moartea tatălui, dar un accident în care aceasta este implicată, reuşeşte să dea toată viaţa adolescentei peste cap, din nou....
Accidentul ar fi trebuit să îi fie fatal, sau s-o rănească măcar puţin. În schimb, protagonista nu simte absolut niciun fel de durere iar braţul ce tocmai fusese fracturat in accident nu sângerează absolut deloc.
Cu stufoare, fata află de la mama ei, sau putem spune... presupusa ei mamă, că ea este de fapt un android creat de către Armata Statelor Unite, pentru a fi folosită în misiunile de spionaj. Unul din oamenii de stiinţă de la laborator, care se întâmplă să fie chiar asa-zisa mama a fetei, o fură pe Mila, aceasta din urma devenind prea umană pentru a fi folosită în vreo astfel de misiune.
Din acest moment, de la aflarea adevărului, Mila trebuie sa se pazeasca de persoanele ce îi doresc răul, să-i protejeze pe cei la care ţine, şi nu în ultimul rând să accepte ceea ce este ea cu adevărat, totodată încercând sa îşi pastreze umanitatea.
Trebuie menţionat că Mila a fost construită în aşa manieră încât poate avea sentimente in aceeaşi masură în care le au şi oamenii, (aceste sentimente chiar cresc mai mult in intensitate decat au fost ele programate iniţial), poate simula toate funcţiile biologice cum ar fi respiraţia, bătaiile inimii şi asa mai departe. De asemenea, corpul ei a fost în asa fel conceput, încât nu îţi poţi da seama că ea este doar o maşinărie. Nici ea nu îşi da seama uneori de acest lucru..... Cât despre ce peripeţii are eroina, o să vă las pe voi să descoperiţi... Acum aş vrea să revin asupra a ceea ce m-a impresionat la această carte.

Suspans: avem din belşu; ritm alert: asemenea; protagonista si sentimentele ei bine conturate: Bingo! Aici voiam să ajung!
M-au impresionat extraordinar de mult momentele în care Mila încerca pe cât de mult posibil să isi ascundă partea de android, si să si-o scoata la iveală pe cea umană. Întrebarile existenţiale cum ar fi: „Cine sunt eu cu adevărat?”, „Este aceasta acţiune pe care eu o întreprind acum programată, la fel ca amintirile ce mi-au fost induse?”, „Este posibil cu adevărat sa fiu doar o masinarie?” mi s-au părut ca o căutare a eului, a eului ce s-a pierdut intre uman si masina....
Faptul că eroina se încăpăţâneaza să devină din ce in ce mai umană, în ciuda faptului că poate scana înprejurimile in doar 10 secunde, îşi poate proiecta o hartă GPS în mod instantaneu în interiorul proprie-i minţi, şi poate face praf o persoană doar cu o singură lovitură, m-au impresionat profund. Să încerci să fii altfel decât ai fost programat, sa iubeşti, să doreşti să trăieşti un avalgam de sentimente, să trăieşti o viaţă normală. Asta este ce îşi doreste eroina cărţii, un android, iar din nefericire, noi oamenii, am cam uitat să ne dorim aceste lucruri extrem de simple.
Da, cred ca până la urmă acesta este lucrul care m-a impresionat cel mai tare. Cum o maşină doreşte cu înflăcărare sa devină o fiinţă umană, şi reuseste acest lucru încet-încet, iar noi oamenii procedăm intocmai invers, devenind niste maşini distrugătoare, sau poate chiar mai rău.....
Sincer, ipoteza mea este urmatoarea:
Apocalipsa nu va veni atunci când maşinile se vor întoarce împotriva omului şi îl vor distruge. Nici vorbă de asa ceva.
Adevărata apocalipsă va veni atunci când androizi precum eroina noastră vor dori să devină umani, să aibă si ei un suflet. Iar cand acest lucru se va întâmpla, oamenii vor privi cu groază la propria decădere în care ei singuri s-au adus, iar niste simple „metale”, au un suflet infinit mai mare ca al lor. Da, asta da lovitură de graţie dată umanitaţii....
Recomand cu caldură această carte, şi astept cu nerăbdare părerile voastre după ce aţi terminat de lecturat.
Cartea poate fi comandată de pe Libraria online Libris,
Mai exact de Aici